Shery a revenit!

Au trecut deja doi ani de la accident, iar viaţa mea, la fel ca a tuturor, merge mai departe.
Sunt sigură că sunteţi curioşi şi vă întrebaţi dacă mi-am recuperat memoria. Ei bine, da... Dar nu în totalitate.
Vă scriu acum pentru că, întâmplător, într-o zi când îmi făceam ordine în calculator, am găsit un folder în care îmi păstram filele astea de jurnal, înainte să le postez. Le-am întrebat pe fete ce e cu ele şi mi-au povestit totul despre blogul nostru comun. Se pare că, după accident, ele au mai postat o dată sau de două ori în numele meu.
Din când în când mai fac exerciţii de memorie şi încerc să îmi amintesc cei cinci ani pierduţi. Uneori chiar îmi iese. Cu ajutorul Tanyei şi al Dianei mi-am amintit de anii de liceu şi de Aida. Mi-am amintit de romanele şi povestirile mele, mi-am amintit de facultate şi de cursuri şi de viaţa de cămin. Mi-am amintit de colegele cele noi, Andra şi Diana, de Vlăduţ, fratele Dianei căruia îi dădeam mereu sfaturi în dragoste.
Mi-am amintit chiar şi de Dongho, de Jay şi de restul prietenilor lui Junk... Mai puţin de cel care era cel mai important, de el.
Junk, sau China, cum îl alint eu, mi-a fost alături în aceşti doi ani. Şi din străini am devenit prieteni, din prieteni iubiţi şi în curând (sper eu) vom deveni logodnici... Asta dacă îndrăzneşte odată să facă pasul cel mare.
Îl ador pe Junk. Mi-a suportat toate toanele, m-a îngrijit când eram bolnavă, urâtă, irascibilă, isterică. Nu a renunţat nici măcar când l-am respins (şi credeţi-mă că am făcut-o adesea). Dar nu pot să îl înţeleg. E clar că şi el mă iubeşte. E evident. Şi atunci... de ce nu mă cere?!
Sunt doi ani de când suntem împreună, poate chiar mai mulţi din ce am dedus eu (nu, nimeni nu vrea să îmi spună nimic despre asta). Am dedus destul de multe, doar sunt fată deşteaptă şi intuitivă. Am dedus că am fost o perioadă destul de lungă iubiţi, că am avut o relaţie foarte puternică şi că ne iubeam mult. Am mai dedus şi că la momentul accidentului eram despărţiţi. Am o vagă bănuială că Junk se simte vinovat pentru accidentul meu.
O să mă apuc să citesc postări mai vechi de aici, poate că bănuielile îmi vor fi confirmate. Ţin neapărat să îmi amintesc, nu pentru mine, ci pentru el. Pentru că intuiesc că Junk nu va simţi cu adevărat că l-am iertat, că îl vreau şi că îl iubesc până când nu îmi voi recupera memoria.

Uraţi-mi spor la citit! Vă pup!

DongHo( a.k.a. X).

Sa va spun un secret despre mine: niciodata nu ii cer prietenia unei fete fara sa fiu absolut sigur ca nu ma va refuza. Sau cel putin nu am facut-o  pana acum.
Hey, you know what they say, never say never! Oh, God! De cand a spus-o Justin Bieber parca suna din ce in ce mai rau. In fine...
Astazi mi-am luat inima in dinti si i-am cerut prietenia lui Nermy. Vlad mi-a zis ca in romana asa se zice: "Vrei sa fii prietena mea?"
Si am dat gres din nou, ca de obicei!
Mi-a raspuns:
"O, credeam ca suntem deja prieteni...", parand putin trista ca am intrebat. Stiti cat ii taie elanul unui tip o replica de genul asta?! Imi luase destul de mult sa imi fac curaj sa ii spun asta, insa acum trebuia sa ma pregatesc din nou, sa o lamuresc... Nu facusem asta niciodata, pentru nicio fata. Dar, oricum, Nermy nu e orice fata. O plac mult pe Nermy. E amuzanta si desteapta si draguta. Ii pasa de ce se intampla cu cei din jurul ei. Ii place sa se joace pe calculator. E competitiva si ambitioasa, dar mai ales, ceea ce apreciez cel mai mult la ea e ca e sincera si loiala, intai cu ea insasi, iar apoi cu ceilalti. Niciodata nu incearca sa para altceva decat e si mereu iti spune in fata ce crede. Chiar daca uneori doare...
"Stii, e bine ca suntem prieteni si iti valorez prietenia. Nu as vrea sa o pierd. Insa tu mereu ai fost sincera cu mine, asa ca astazi eu voi fi sincer cu tine."
"OK. Ma bucur ca suntem sinceri unul cu altul."
"Stii, de fapt... Eu te plac. Chiar foarte mult. Si as vrea, daca se poate, sa fim mai mult decat prieteni." Gata! Am spus-o! Sa nu vada ca m-am inrosit, sa nu vada ca m-am inrosit! Oh, te rog, nu te uita la urechile mele! Te rog, te rog, te rog!
OK, acum m-am calmat. Spune ceva! Orice! Te rog, spune ceva!
"... Stii... Credeam ca ti-ai dat seama deja ca... Eu... eu il plac pe Jay! Oh, am spus-o! Nu-mi vine sa cred ca am spus-o cu voce tare! Ce jenant!"
S-a uitat la mine, si parca ma uitam intr-o oglinda. Sentimentele pe care le citeam pe fata ei stiam ca se afla si pe fata mea, desi motivele noastre erau diferite. Jena, tristete, disconfort. Indoiala. Probabil ca Nermy se intreba daca vor mai fi lucrurile la fel intre noi. Cred ca isi dorea asta. Si eu imi doream. Insa ceva inlauntrul meu imi spunea ca lucrurile nu aveau cum sa mai fie la fel. Se parea ca pana la urma nu eram un tip chiar asa de cool...

***

Au trecut deja doua saptamani de cand nu am mai vorbit cu Nermy. Unii ar zice ca mi-a ranit ego-ul si de-aia nu am ramas amici. Dar eu stiu ca nu e asa. Imi doresc din tot sufletul sa fie totul la fel, dar nu pot. Ma doare sa o vad. Ma doare sa o vad razand cu Jay hyung, imbracata provocator si machiata. Ma doare sa vad cum isi fereste privirea cand ma vede ca ma uit la ea si apoi sa ramana tacuta. Nu stiu ce ii poate trece prin cap in momentele astea, dar cu siguranta eu sunt de vina pentru stanjeneala ei.

In ultimele zile, lucrurile au devenit si mai rele. Vlad mi-a spus ca a vorbit cu Nermy despre mine, dar ca nu imi poate spune ce i-a zis. Chiar asa de rau stau lucrurile?! Oare o doare si pe ea cand ma vede? O deranjez asa de tare? Durerea mea o pot suporta, insa ei nu vreau sa ii fac rau.

Asa ca m-am hotarat sa plec. Deja am gasit un liceu bun cu profil de muzica in Coreea si am aranjat pentru un  loc. Insa nu renunt! O sa ma intorc cand termin liceul, ca un barbat mai cool si mai matur. Sper...

Un vis ciudat.

A fost prima noapte cand am visat ca zbor. In visul meu, se facea ca in mijlocul iernii(desi nu era zapada), alor mei le trecuse prin cap "incredibila" idee de a face curatenie generala. Sau poate se intamplase ceva neprevazut... nu imi amintesc prea bine partea asta a visului. Cert e ca eram in curtea casei mele, stand pe o saltea si asteptand sa pot intra inapoi. Mai era si februarie, o luna in care intotdeauna am fost foarte ocupata, cu multe teme si proiecte de predat la sfarsit de semestru...
Chiar acolo, la mine in curte, un caine imi tot dadea tarcoale. Era un caine maro si mare si desi nu latra, parea periculos. Nu imi amintesc daca am fost surprinsa sau nu, dar atunci cand cainele a sarit pe mine si a vrut sa imi smulga capul de pe umeri, nimeni nu m-a luat in seama. Si in momentele alea de disperare cumplita, m-am uitat in sus. Atunci l-am vazut! Iar in momentul in care l-am vazut, s-a intamplat ceva la care chiar nu ma asteptam: am inceput sa zbor. De fapt, mai degraba sa plutesc lin in aer, cu tot cu saltea, inaltandu-ma spre el - spre... Mos Craciun!
"Ah, cred ca visez!" mi-am zis. Am inceput sa ma frec la ochi, sa-l vad mai bine, pentru ca mi se parea ceva ciudat la el. Mosul... se barbierise?! In timp ce zburam spre el, a inceput sa pluteasca, la fel ca mine, iar salteaua mea, parca avand propria ei vointa, il urmarea. Nu stiu cat timp a durat toata aventura; ceea ce stiu e ca intr-un final am ajuns intr-o sala de teatru, pe scena, unde era o masa frumos aranjata, cu lumanari si crengute de brad, si vasc, si decoratii de Craciun, si zapada artificiala. Cand am ajuns, Mos Craciun statea cu spatele la mine, scotand ceva din sac.
Mai inainte chiar sa il vad la fata, l-am mirosit. Nu cred ca as fi putut sa nu recunosc vreodata mirosul proaspat de ienupar, chiparos si mosc care imi facea pielea de gaina. Cand s-a intors spre mine, arata mai bine decat aratase vreodata: arata ca un barbat adevarat. Pana si cearcanele pe care le avea il faceau sa para mai masculin si nu ii luau cu nimic din farmec. Totusi, ma faceau sa ma intreb: de ce nu a dormit barbatul asta azi-noapte?! Simteam un amestec de ingrijorare si usoara gelozie - gelozie pe femeia care ii rapise somnul. Cand a deschis cutia pe care o scosese din sac, am vazut intai o usoara sclipire. Era un inel. Un inel exact asa cum imi dorisem intotdeauna: In loc de o piatra mare si orbitoare, avea doua pietricele mici, doua flori de mina care, dupa cum aratau, crescusera impreuna in intunericul pesterii. Si totusi straluceau. Subtil, ce-i drept, dar foarte frumos. Apoi, intr-un moment de contemplare, m-am intrebat daca nu cumva femeia care ii rapise somnul eram... chiar eu. I-am zambit barbatului de care ma indragostisem si... m-am trezit.

***

Trebuia sa povestesc cuiva visul ciudat pe care il avusesem. Excluzand detaliile jenante, le-am povestit prietenelor mele cele mai bune visul meu.

"Poate zapada asta e de vina," mi-a spus Tanya, usor amuzata de cata importanta ii dau visului astuia.

E adevarat ca Craciunul asta fusese cam ciudat. De ani de zile nu mai avusesem sarbatori de iarna atat de uscate si de mohorate. Fara niciun pic de zapada, Craciunul trecuse de parca nici nu fusese aici.

"Sau poate," replica Diana, care mai mult ca oricine dadea importanta fiecarui vis, "poate ca are o semnificatie mai serioasa. Nu totul e ceea ce pare, Tanya! Oare cand vei invata asta?"

"Sper ca niciodata..." murmura Tanya in spatele Dianei.

"Te-am auzit! Si in plus, ganditi-va bine! Poate chiar inseamna ceva. Mai ales ca Shery..."

"Hm? Ce e cu mine?"

"Nimic! Diana tocmai vroia sa zica... ca tie iti place mult Craciunul! Trebuie sa fi fost tare frustrant sa  mananci cozonac, sa canti colinde si sa primesti cadouri, fara zapada, nu-i asa? Poate de-aia ai avut un vis asa de ciudat."

"Mda... poate aveti dreptate. Dar de ce tocmai CHINA?! Nici macar nu il sufar!!! Mai ales de cand mi-a citit povestea fara permisiune! Nici nu am mai vorbit de atunci... Hmpf!"

Si totusi, visul asta nu era tot ceea ce era ciudat la mine. In afara de vise, uneori, fara sa dorm, fara sa fiu macar obosita sau sa inchid ochii, percepeam franturi de imagini si sunete pe care nu imi aminteam sa le fi vazut sau auzit vreodata. Si in cele mai multe din ele... aparea Junk!

Junk.

Ca in fiecare zi, m-am dus din nou sa o vizitez pe Shery. Cred ca e a zecea oara de cand s-a trezit cand ma duc sa o vad. In fiecare zi ii duc un cadou simbolic, care sa ii aminteasca de relatia noastra. Si in fiecare zi ea imi multumeste rece, fara sa para macar ca isi aminteste de ceva. Nu ma intelegeti gresit: chiar daca ar fi sa ramana asa, eu tot as iubi-o. Insa ceea ce imi doresc eu cel mai mult e sa o vad bine. Stiu ca nu are cum sa mai fie aceeasi Shery pe care am cunoscut-o, chiar daca si-ar recapata memoria. A trecut prin multe, cu siguranta ceva, inlauntrul ei, s-a schimbat. Si daca nu ma mai iubeste, o voi recuceri!
Jay imi spune mereu: "Lee Jun Ki! Ori esti ipocrit, ori esti prost! Nu te mai recunosc!" si intr-un fel inteleg de ce. In parte, chiar are dreptate. Nu sunt chior, vad si eu ca m-am schimbat! Uneori e frustrant - desi nu regret nimic - ca omul care sunt acum incalca toate principiile in care credeam. "Viata trebuie traita, nu irosita!" obisnuiam sa spun in perioada adolescentei. Eu si Jay ne simteam ca niste zei. Chiar dinainte sa devenim staruri, ne lasam amprenta pe unde treceam. Nu am fost mereu dragut si binevoitor cu toata lumea. Ba eram chiar arogant si indiferent. Imi amintesc cum intr-o zi, o fata draguta, dar cam plinuta a venit la mine cu o scrisoare de dragoste. Cred ca eram cam prin clasa a IX-a...
"Oppa..."
Atat a apucat sa spuna. Poate ca nici n-as fi bagat-o in seama, dar cum Jay se tot uita la mine facand pe mascariciul din spatele ei am luat scrisoarea si am citit-o cu voce tare in fata intregului liceu. Am regretat pe loc ca am facut asta si din nou cand am aflat, peste vreo 2 luni, ca de fapt Jay nu se scalambaia din rautate, ci pentru ca el chiar o placea pe Tae Hee, caci asa se numea fata aceea. Mi-a parut rau pentru el, insa doar pentru vreo 2 minute, pana mi-a spus ca ii era rusine sa iasa cu ea, pentru ca era grasa. Apoi i-am dat doi pumni.
Cu timpul eu am crescut, m-am mai schimbat. Shery m-a facut sa ma schimb. Ea chiar era o fata speciala. Imi amintesc ca pe vremea cand eram doar amici imi aplica destul de des "corectii" cand o luam pe aratura: un bobarnac in cap, o palma pe dupa ceafa, un pumn sau un cot in stomac aplicat "subtil". In timpul asta s-a maturizat si Shery, a invatat sa isi sustina puncul de vedere fara asa-zisele lovituri "din dragoste". Acum ne iubim altfel. (Nu pot sa va zic cum.)
Altfel au stat lucrurile cu Jay. El a ramas acelasi, iar eu inca mai astept sa apara si pentru el acel cineva care sa il schimbe. Stiu ca nu e baiat rau, caci e loial si amabil si talentat. Astept insa ziua cand nu va mai fi atat de arogant si de indiferent. Poate candva va reusi si el sa isi arate sentimentele, nu sa le ascunda.
Astazi a fost cea mai fericita zi din viata mea. Cand am intrat in salon, am vazut-o pe Shery facand ceea ce ii placea ei cel mai mult sa faca inainte de accident: scriind. Si ca de obicei, ma asteptam sa fiu primul care citeste ce a scris ea. Dar chiar daca Shery isi revine, noi inca nu suntem ca inainte.
Apoi, mi-a facut o alta surpriza: a coborat din pat, singura si a mers! Shery isi revenea... Am vrut sa verific ceva... Am vrut sa vad povestea pe care o scria. Am vrut sa vad daca era povestea pe care o stiam. Vroiam sa vad daca isi aminteste de Honki, de romanul ei, de visul ei.
Insa ce am vazut acolo m-a surprins si mai mult! Povestea... povestea ei... era adevarata! Era povestea noastra! Isi amintea! Si tocmai cand radeam de fericire, Shery a intrat in camera.

Povestea.

Pentru prima data de la accident, azi m-am dat jos din pat. M-am dat jos pentru ca aveam nevoie de o foaie si un pix. Visasem ceva frumos, cam ciudat: o poveste. Stiam ca trebuie sa o pun repede pe hartie, altfel as fi uitat-o. Insa nu numai de-asta. Ceva in mine imi spunea ca trebuie sa scriu. Am asteptat cateva minute ca sa vina cineva sa imi dea foaie si pix, in timp ce rememoram versurile din vis. Cum nimeni nu a catadicsit sa apara, m-am dat jos din pat si le-am luat singura. Cand m-am urcat inapoi in pat, mi-am dat seama ca picioarele mele erau bine si ca puteam sa merg. Cand am realizat asta mi s-a parut ca un vis, asa ca am coborat din nou, ca sa verific daca e adevarat. Apoi am inceput sa scriu povestea din vis. Ceea ce mi s-a parut ciudat a fost ca scrisul imi venea usor, ideile se inlantuiau atat de natural si povestea curgea de parca ar fi scris-o altcineva si eu doar o citeam.
As fi terminat povestea daca nu ar fi aparut, ca in fiecare zi, tipul ala batran si enervant care imi aduce cadouri. OK, ma bucur sa primesc cadouri, dar am impresia ca se cam da la mine. E un pervers, are cu cel putin 10 ani mai mult ca mine. Adica cel putin asa mi se pare, ca nu l-am intrebat niciodata cati ani are. Ar putea sa-mi fie tata, for goodness' sake!
Ca tot mi-am adus aminte, un alt lucru ciudat la mine este faptul ca vorbesc perfect engleza. Bine, eram fluenta si inainte in engleza, dar acum... nu stiu... parca imi vin cuvintele si mai usor! Poate m-am nascut asa, talentata. Mai mult chiar, inteleg si ce vorbesc chinezii astia. Cred ca pot si sa vorbesc, dar nu am incercat niciodata ca mi-e frica sa nu ma fac de ras.
"Ce scrii acolo?" m-a intrebat China(caci asa am hotarat sa ii zic de astazi).
"O poveste. Dar... nu e gata."
"Pot sa o vad?"
"Hm... nu." i-am raspuns rece si dur. Nu vroiam sa o arat nimanui pana nu era terminata. Cu toate ca nu il prea placeam, mi-a parut rau ca i-am vorbit asa lui China, asa ca am continuat:
"Stii... China... nu vreau sa o arat nimanui pana nu e gata."
Putin surprins, s-a uitat la mine si m-a intrebat:
"Cum mi-ai spus?"
"Pai... China. Parca suna mai bine decat Junk. Yuck! De ce ti se zice asa?"
"Pai tu... Ah! Nu mai conteaza!"
"Ma duc pana la baie" i-am spus, coborand din pat. Desi nu il sufeream, eram ca o maimutica care vrea sa ii arate stapanului ce trucuri a mai invatat: vroiam sa ma vada cum merg. OK,  stergeti partea cu maimutica. Si cu stapanul. Yuck!
Cand m-a vazut ca vreau sa cobor, mi-a intins bratul ca sa ma tin de el, dar l-am dat la o parte si am coborat singura. Totusi nu am putut sa nu ii observ muschii. Cool! Tipul arata chiar bine pentru un adult. M-a vazut uitandu-ma la el, iar eu am rosit. Nu pentru ca il plac, Doamne fereste, ci pur si simplu pentru ca... stiu eu... poate crede el ca il plac. Dar eu nu il plac! Categoric nu! Totusi, mi-am dat seama ca nici nu aveam motive sa il urasc.
M-am dus la baie, si in timp ce ma uitam in oglinda am hotarat sa ingrop securea razboiului. Tipul asta chiar nu merita sa ma port cu el ca si cum as fi o pustoaica rasfatata.
Cand m-am intors de la baie, mi-am dat seama ca ma pripisem cu iertarea. Nu-mi venea sa cred ca mosul asta imi citea povestea fara permisiune!!!