M-am uitat mai atent la geanta de mana a colegului de scaun, si m-am linistit. Nu era Ady. Il chema Andrew Stewart, de aici si confuzia mea. Si de fapt, nici nu semana asa de bine cu Ady. Daca Tanya ar fi fost cu mine acum, poate mi-ar fi spus ca Ady reprezinta pentru mine imaginea abandonului si ca asta e motivul pentru care il vad in fiecare pasager. Dar nu ar trebui sa il vad pe Junk, acum? "Abandonul initial a fost mai traumatic pentru copila din tine", ar continua prietena mea cea mai buna, etalandu-si talentele de fosta filosoafa, actuala psiholoaga.
Cand am ajuns la destinatie era trecut de pranz si imi era foame. Frigiderul acasa era gol, la fel ca apartamentul, la fel ca mine, la fel ca stomacul meu... Ce poeta sunt! M-am hotarat sa iau masa in oras. Singura. Uram sa mananc singura, si mai ales in oras. Dar cum toate prietenele mele erau la jumatate de lume distanta, nu aveam incotro.
La mec era coada si toate mesele erau ocupate. Mai bine, si asa nu aveam chef sa se zgaiasca toti la mine ca la felu' 25 (de ce numai 16? ce, 16 e mai rotund?!).
Pe drumul spre casa am intalnit un motanel vagabond. Si era atat de dulce! Era complet gri si foarte mic, nu ii dadusera inca ochii. Ce trist trebuie sa fie sa fii singur pe lume! Era orfan, saracutul! M-am hotarat sa o sun pe mama. Nu o mai facusem demult. Dar in timp ce efectuam apelul, mi-am dat seama ca Nermy nu era cu mine, iar mama s-ar fi crizat sa afle ca plecasem fara ea.
La intrarea in camin, la avizier erau afisate listele cu studentii care se treansferasera de la alte facultati. Erau si vreo cativa straini cu nume ciudate. Trebuie sa fie greu sa te desparti de colegii tai si sa te muti in alta parte... Fara sa cunosti pe nimeni, fara parintii tai... Am incercat sa imi spun ca sunt si persoane mai dezavantajate ca mine, poate care au mai multe motive sa fie triste. Mda, nu a mers. Tot eu sufeream mai tare.
M-am indreptat spre camera mea de camin, adancita in gandurile mele si fara sa le observ pe cele doua fete de pe coridor care cautau o camera, asa ca am intrat in ele, daramandu-le cu tot cu bagaje.
"Imi cer scuze, nu v-am vazut." Fetele au dat doar din cap si si-au continuat drumul. M-am enervat. Puteau totusi sa raspunda, chiar daca ma injurau, nu sa plece pur si simplu si sa ma ignore. Poate eram eu prea sensibila, insa din perspectiva mea ele gresisera.
Ajunsa acasa (desi locuiam la camin, era placut sa ii spun "acasa"), am lasat bagajele pe masa si am intrat in baie, sa fac un dus. Dupa nici 10 minute, aud cateva batai in usa. Imi iau repede halatul de baie pe mine si deschid.
Ei bine, se parea ca azi nu aveam sa mananc singura. Desi, in momentul de fata, as fi preferat sa o fac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu