Prieteni noi.

Cu toate ca Junk era tot ce visasem vreodata, eram putin frustrata. Stiam atat de putine lucruri despre el! Niciodata nu imi trecuse prin cap sa il caut pe google. Pana la urma majoritatea fetelor fac asta. Poate daca l-as fi cautat, as fi gasit un articol despre el pe wikipedia, doar era persoana publica… Mi-am dat o palma peste frunte(involuntar), in timp ce fetele se uitau mirate la mine. Doar nu se intamplase nimic rau, nu-i asa?

“Nu-i nimic”, mi-am spus, “voi avea destul timp sa il cunosc pe Junk mai bine.”

Reprezentatia lor era uimitoare! Dupa ce incheiase Junk partea introductiva, se aprinsera inca patru spotlights pentru ceilalti membri ai trupei. Melodia pe care o interpretau de data asta era una care incepea lent, un pic trist, iar apoi devenea miscata si vesela. Era in coreana, doar la refren primele doua versuri erau “strigate” in engleza – pe primul il spuneau ei, iar apoi raspundea publicul:

“Birds of a feather…”

“Flyyyy… together!”

Deci de aici li se tragea numele… Dupa ce s-a terminat show-ul am plecat toti sa mancam undeva, in ciuda protestelor managerului trupei. Chitaristul, pe care aflasem ca il cheama Key, dar care in ciuda aparentelor isi respecta managerul, i-a spus:

“Hyung-nim, annyong-hi kashipshio!” [Frate mai mare (=formula de adresare respectuasa in Corea), la revedere!]

La masa am facut cunostinta cu toti: Key era chitaristul rebel, asa cum intuisem, care fugise de acasa pentru ca parintii nu il lasau sa cante intr-o trupa. Spuneau ca muzica este pentru golani si ca ar trebui sa fie preocupat doar de studii. Tatal lui era presedintele unei mari companii si vroia ca fiul lui sa o mosteneasca. Acum, Key traia doar din muzica.

Mir era solistul trupei, singurul care venea de la tara si avea origini modeste. Era cel mai vorbaret si mai dragut dintre ei, foarte sociabil si politicos. Zambea mult si de aceea te simteai tare bine in prezenta lui. Desi Junk era prietenul meu, trebuia sa recunosc ca Mir era preferatul meu din trupa lor. Se parea ca era si pe placul Simonei, pentru ca de cand facusera cunostinta nu isi luase ochii de la el.

DongHo aka X (dupa pozitia in care isi tinea betele atunci cand nu canta la tobe), era cel mai mic dintre ei. La cei doar 17 ani ai sai(neimpliniti), era singurul din trupa care inca locuia cu parintii si avea ora de ajuns acasa.

“Fly toghether’s X has curfew!” spuneau razand colegii lui de trupa.

“Man, that would make a great headline!” spuse Mir.

“Damn right it would!” rase si Jay.

Pe Jay nu il chema Jay. De fapt, numele lui adevarat era…

“Cum spuneai ca il cheama pe Jay?”

“Care Jay?”

“Liderul.”

“Aaa… JongHoon?”

Asa… pe Jay il chema… cum a zis Junki. La fel ca Junk, si Jay era tot dintr-o familie buna. Erau ca fratii. Inca din gimnaziu, fusesera nedespartiti. Pana cand intr-o zi, o “anume” fata il luase pe Junk din tara lui si il dusese la juma’ de lume departare. Eu, sa fi fost in locul lui, m-as fi urat pentru asta. Insa Jay nu era asa. Jay era matur si easy-going. Iubea muzica, filmele, femeile… OK, nu prea avea el stofa de iubit, pentru ca era cam afemeiat, dar ca amic era perfect. Te facea sa te simti bine.

“D’you wanna have a beer?” ii spuse el lui Junk.

“I don’t drink anymore.”

“It’s OK,” i-am spus, “you can have a beer!”

“I promised.” mi-a spus. E adevarat, atunci cand l-am cunoscut eu pe Junk, obisnuia sa bea destul de mult. Eu nu am baut niciodata, iar parintii mei nu beau, asa ca nu prea mai avusesem de a face cu oameni beti pana atunci. Cateodata trebuia sa il duc acasa si sa stau cu el pana adormea.

Intr-o seara, la o petrecere, s-a imbatat foarte tare. Eu nu eram cu el, asa ca nu stiu ce s-a intamplat, insa cand l-am sunat dimineata era la un hotel, fara sa stie cum a ajuns acolo. I-am spus sa ma astepte si m-am dus sa il iau. Era singur, in pat, dezbracat, insa avea urme de ruj pe gat. Noi pe atunci nu eram un cuplu, ci mai degraba la limita dintre prietenie si iubire, dar m-am suparat foarte tare. Nu vroiam sa recunosc, insa eram geloasa. Foarte geloasa. Am plecat de acolo fara niciun cuvant.

Seara, aud batai in fereastra. Junk se catarase pe scara de incendiu pana la fereastra mea de la etajul 2 ca sa isi ceara iertare. Atunci mi-a promis ca nu o sa mai bea, iar eu l-am iertat.

“Oppa, sign me an autograph!” O voce de fata imi intrerupse sirul gandurilor. Fiind un club select, fanele nu aveau voie sa intre aici, i-ar fi deranjat pe membrii trupei, asa ca am fost usor surprinsa cand mi-am ridicat privirea si am vazut o fata frumusica, imbracata foarte sexy, intinzandu-i un marker lui… Junk al meu!

“This is my sister, Hee-jin!” spuse Jay.

“Oppa, I’m not only your little sister! I’m also Jun ki oppa’s fi…”

“Friend. Childhood friend!” o intrerupse Jay. “Go fetch me a beer!”

“Whatever!” raspunse Hee-jin bombanind.

“Mergem sa ne plimbam?” imi spuse Junk, in timp ce ma lua de mana.

“Ai spus-o ca pe o intrebare, dar vad ca deja te imbraci…” i-am raspuns, in parte amuzata, in parte nedumerita.

“Drive the girls home, will you?” le indica Junk prietenilor lui.

“Sure!” raspunse X (care statea langa Nermy), de data asta.

Prieteni noi, muzica buna, mancare buna si Junk… Una peste alta, fusese o zi grozava!

Fly Together.

Cand m-am trezit, era dimineata si eu ma aflam in my king size bed. Era impropriu spus ca imparteam camera cu Aida, caci locul unde eram cazate era mai degraba un apartament. Imparteam numai baia si un living micut (cel putin Junk zicea ca e micut). Camera asta era geniala. Peretii erau tapetati in culori vibrante, cu un model modern. Era ciudat cum interiorul nu se asemana deloc cu exteriorul. Aspectul de stanca imi daduse senzatia ca si interiorul va fi tot mandru si rece. Insa nu era asa. Camerele erau dotate cu tehnologii de ultima generatie, cum ar fi televizoare uriase cu ecran plat si calculatoare conectate la internet (viteza de 1 GB/secunda existase doar in visele mele cele mai frumoase). Dupa ce mi-am verificat e-mailul (first thing in the morning, doar de-aia suntem generatia tehnologiei) am coborat in uriasa bucatarie de la parter sa iau micul dejun. Era destul de tarziu (I reckon I usually sleep late). Ma asteptam ca toata lumea sa fie in bucatarie, mancand, insa acolo era doar Junk.

“Where is everybody?” l-am intrebat.

“Au plecat devreme sa alerge.”

“Sa alerge?! Diana nu alearga… si nici Tanya, daca stau sa ma gandesc bine. Soru’mea nici atat. What’s going on?”

“Hm…” a spus Junk, zambind cu subinteles.

“Ce e?”

“Poate au vrut sa ne lase singuri… Uite, am gasit asta aici cand m-am trezit.”

Pe masa din bucatarie nu era dezordinea obisnuita. In mijlocul mesei se afla un platou mare cu fructe de toate culorile. Langa platou, doua pahare cu suc de portocale si o vaza cu un singur trandafir ne invitau la masa. Cum mie imi place un mic dejun bogat, pe masa se mai aflau cereale cu lapte si doua farfurii cu omleta.

“Mmm… Miroase bine, nu-i asa?”

“Asa e, imi spuse Junk mirosind trandafirul. Mereu mi-a placut cum miros trandafirii.”

“Eu ma refeream la mancare…” am spus incet. Eram un cuplu cam ciudat: romanticul Junk si Chae Rin cea realista – nu ar trebui sa fie invers?!

Nu mai luasem micul dejun cu Junk pana atunci. Ma simteam ca o tanara nevasta in luna de miere care pentru prima data se trezeste alaturi de sotul ei. Eram nemachiata, cu fata umflata de somn si ciufulita, asa ca nu ma simteam prea bine. Probabil ca Junk a observat cum incercam sa-mi aranjez parul, pentru ca mi-a spus:

“Esti frumoasa.”

Am rosit si am inceput sa ma joc cu mancarea.  Viata mea din ultimele luni mi se parea ireala. Nu mai cunoscusem niciodata un astfel de barbat, asa de bun, prea bun. Prea bun ca sa fie adevarat. Totul mergea prea bine.

“Diseara vreau sa iti prezint niste prieteni.”

“Mi-ar face placere. Doar mie?”

“Nu, hai sa mergem cu totii la un concert.”

“Ne intalnim acolo cu prietenii tai?”

“Da.”

Dupa ce am terminat micul dejun, ne-am schimbat, am luat camera de luat vederi si am iesit sa ne plimbam pe plaja in timp ce Junk ma filma.

“Nu imi place cum ies in filmari, mai bine da-mi mie sa te filmez!” m-am plans eu.

“Atunci nu te-as mai avea eu pe film. Ignora camera!”

“Hm… OK, dar apoi te filmez  si eu pe tine.”Ne-am alergat pe plaja, am strans scoici si am intrat cu picioarele in apa. Apa era rece, asa ca ne inviora. Ne-am catarat pe stanci, apoi ne-am uitat la pestii care se vedeau atat de clar in apa limpede.

“Ce frumos e aici!” am spus.

Junk a incuviintat.

“Veneam in fiecare vara cu ai mei cand eram mic. Imi amintesc cum inotam in mare si ma duceam pana departe in larg.”

“Stii sa inoti?”

“Stiam…”

“Pai… asta nu se uita. Nu?”

“Acum nu mai pot sa inot.”

Am deschis gura sa spun ceva, dar expresia lui Junk m-a oprit. Era dura si rece. El nu era niciodata rece, insa in sinea mea simteam ca ceva nu era in regula.

“Vrei sa filmezi?” ma intreba Junk, zambindu-mi.

“I’d love to.”

L-am filmat razand si alergand, l-am filmat fluierand si privind cerul. L-am filmat culcat in nisip si l-am filmat sarind in aer. Era fascinant sa il filmez pe Junk. I-am mai surprins de vreo doua ori privirea rece, doar atunci cand privea marea.

Cand ne-am intors, fetele erau in casa, pregateau pranzul.

“Am gasit o carte de bucate coreana,” m-a puse Simona la curent, “si ne-am gandit sa facem… kim-chi.”

“Pai nu e in coreana?”

“No, silly, e in engleza.”

“Aici vin mai mult straini vara,” imi explica Junk, “asa ca majoritatea cartilor sunt in engleza.”

“I see…”

Mereu imi imaginasem raiul, sau atmosfera din rai, ca cea de la o masa cu prieteni. Iar acum ma simteam ca in rai, mai ales ca aveam si persoana iubita langa mine.

“Vreti sa mergem la un concert rock diseara?”

“Sigur, cine canta?” intreba Diana, care deja era obisnuita cu VIP-urile. “Metallica? Aerosmith?”

“Fly toghether.”

“Huh?” isi exprima Diana nedumerirea.

“Sunt destul de renumiti in Corea.”

Ne-am imbracat cu totii (bineinteles, adecvat unui concert rock), apoi am plecat cu cele doua masini sport ale lui Junk. In masina cu Junk eram eu si Nermy (nemultumita ca nu am lasat-o cu fetele, bombanea uitandu-se pe geam), iar in cealalta Simona(care conducea, dar in ale carei calitati de soferita nu aveam incredere), Aida, Diana si Tanya.

Cand am ajuns la concert, era deja plin. Din fericire, Junk knew some people, asa ca ne-am strecurat pe usa care ducea in culise. Din sala se auzea un cantec indie, foarte catchy. Din cate am inteles eu, versurile erau despre viata din spatele unei trupe rock care pierduse un membru. Hm, inovativ. Imi placea muzica acestei trupe, transmitea mult. Cantecul lor era ca o poveste, cum rar gasesti in zilele noastre.

Am aruncat o privire in sala, era plina pana la refuz.

“Cum ii vom gasi pe prietenii tai aici?” am intrebat.

Junk nu era deloc ingrijorat. Zambind, imi arata trupa care tocmai iesea de pe scena si venea… spre noi. Am facut un pas inapoi, vrand sa le fac loc sa treaca, insa ei s-au oprit in fata noastra, dand noroc cu Junk sau imbratisandu-l.

“What’s up, man? Long time no see!” spuse solistul.

Din sala, multimea tipa entuziasmata: “Encore! Encore!”

“Shall we do it the old way?” spuse cel mai chipes dintre ei, chitaristul rebel, inmanandu-i lui Junk o chitara neagra, stralucitoare.

“May I?” ma intreba el.

“Wha… I mean… sure.”

Nu imi venea sa cred! Junk al meu, baiatul dulce, iubitor, dragstos, era… chitarist al unei formatii rock? Si inca unul foarte bun, daca era sa ma iau dupa reactia multimii la intrarea lui pe scena.

Peste tot era intuneric, doar in mijlocul scenei: the spotlight. Junk a intrat pe scena, cantand la chitara. Multimea era nedumerita, toti se uitau unul la altul, pana cand Junk a ajuns la lumina si au putut sa il vada. Atunci, fetele au inceput sa strige: “Jun Ki oppa! Saranghae-yo!”

Daca pana acum nu imi fusese clar, acum imi era: aveam langa mine un barbat extraordinar.

“De ce nu ne-ai spus?” intreba Aida din spatele meu.

“Mi-am schimbat cu totul parerea despre prietenul tau, soru’mea!” spuse Nermy.

Si eu…