Proiecte in lucru

Dedicaţie

            Pentru prietena mea cea mai bună, Diana, care este mereu alături de mine, deşi ştiu că nu merit.

Prolog

            Diana era o fată cât se poate de normală. Avea o familie normală, formată din mamă, tată și un frate mai mic și nesuferit, așa cum sunt în mod normal frații mai mici. Mama ei lucra împreună cu tatăl ei la o firmă de construcții, iar restul timpului și-l petreceau plecând în excursii sau ieșind la plimbare. Dianei îi plăcea familia ei și se bucura că era normală.

            La școală fusese tot timpul normală. Nu se putea lăuda că e cea mai bună din clasă sau ceva, însă învăța și mereu avea note bune. (Aș zice că era tocilară, însă nu mi-ar mai vorbi o săptămână.) Prietena ei cea mai bună era o tipă nesuferită și invidioasă, mereu cu nasul pe sus (uimitor cum un nas atât de mare putea să stea mereu ridicat așa, în vânt), care se simțea mai bine în pielea ei doar dacă îi înjosea pe toți ceilalți.

            Jobul Dianei era, binențeles, la fel de obișnuit. Din cele 24 de ore ale zilei, 8 le petrecea la birou, lăsându-se călcată în picioare, ca mai toată lumea de altfel, de șeful gras și chelios care tot ce ştia să facă era să urle. De fapt, nimeni nu știa cu ce se ocupa șefu’, pentru că în afară de 2-3 țipete pe ici pe colo, nu prea se arăta la față angajaților.

            Garsoniera Dianei arăta și ea, la fel de normală. Mică cât o cutie de chibrituri, înghesuită și dezordonată, dar curată. Găseai mai peste tot teancuri de cărți stivuite pe podea, ca turnurile unui castel din basmele cu prinți și prințese. Ca orice fată care crede în poveşti, Diana visase toată viața ca un făt-frumos călare pe un cal alb să apară în viața ei și să o ia cu el în palatul lui, unde să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. Apăruse, ce-i drept un făt, călare nu pe un cal alb, însă, ci pe o motocicletă verde. Nu purtând bijuterii scumpe, ci tatuaje. Deși nu a luat-o în „palatul lui”, s-au mutat împreună în cutia ei de chibrituri. Încă nu au ajuns la „adânci bătrâneţi”, dar probabil că vor ajunge.

            Una peste alta, Diana era o fată normală. Singurele lucruri care nu erau normale cu ea eram eu, secretul ei şi prietenul ei, Andrei.

Eu şi Diana

         

            „Ai întârziat!” îmi spuse Diana pe ton de reproş, însă zâmbind cu îngăduinţă.

            „Scuzeeeee! Ştiu, merit sa mă omori! Iartă-mă! Te rooog! Mă ierţi? Please?”

            Diana chicoti delicat, apoi îmi spuse:

            „Stai calmă, nici eu nu am ajuns demult.”

            Minţea. Binenţeles că ajunsese exact la ora stabilită, căci Diana nu întârzie. Şi dacă prin absurd se întâmplă să întârzie anunţă întotdeauna.

            „O spui doar ca să mă simt eu mai bine... Dar nu ma simt.” i-am spus, uitându-mă în pământ.

            „Ei bine...” a spus Diana, apoi şi-a dres glasul. „Tu ştii cât te-am aşteptat? E frig şi mi-e foame! Ai întârziat o jumătate de oră! Mereu faci asta! Ia spune, acum ce s-a mai întâmplat?”

            Am ridicat capul şi i-am spus, ranjind:

            „Credeam că nu mai întrebi!”

            Diana a început să râdă delicat, apoi să mă asculte atent cum povesteam despre tipul ăla de care i-am mai povestit, care e vecin cu mine şi arată super bine şi care m-a oprit pe stradă să îmi spună să îi transmit mamei mele un mesaj de la mama lui. M-a ascultat atentă până la sfârşit, întrebându-mă unde nu înţelegea ceva. 
         Vorbesc prea repede. Ştiu că vorbesc prea repede, însă atunci când vorbesc despre ceva (sau cineva) ce-mi place, nu ma pot abţine. Îmi place să mă descarc, mai ales către prietena mea cea mai bună. Eu şi Diana nu avem secrete. Eu ştiu totul despre ea şi ea ştie totul despre mine. Bine, e adevărat că sunt mai multe de ştiut despre mine decât despre ea, căci Diana duce o viaţă foarte normală. De-aia ne şi potrivim. Vă daţi seama cum ar fi dacă aş fi prietenă cu cineva la fel ca mine? În primul rând că am întârzia amândouă la toate întâlnirile. Apoi, dacă ar ajunge vreuna mai devreme şi ar trebui să aştepte, nu ne-am împăca, căci mie nu îmi place să aştept. Ştiu că nu sunt corectă din punctul ăsta de vedere, dar n-am ce-i face. Chestia cu a te pune în pielea celuilalt nu prea funcţionează pentru mine. Poate pentru că sunt eu prea grasă şi nu încap. De multe ori îmi e greu să înţeleg cum de mă suportă Diana. Când o întreb „Cum de mă suporţi, Diana?”, ea mereu îmi răspunde:

            „Dar tu? Cum de mă suporţi pe mine?”

            Binenţeles că ea e doar drăguţă. Nu e nimic de „suportat la ea”, pentru că nu face niciodată nimic care să mă deranjeze. Poate doar când amână întâlnirile noastre pentru că iese cu Andrei. Atunci e chiar enervantă.

            Andrei, prietenul Dianei, e un tip foarte OK. Dintre toţi cei cu care a stat ea, deşi nu au fost mulţi, pe el îl plac cel mai mult. E amuzant şi amabil, dar cel mai tare lucru la el e că facem o echipă bună în a o tachina pe Diana. Şi după ce o tachinăm şi ea începe să facă pe supărata, îi spun, cât pot eu de dulce:

            „Te iubeeeesc! Ştii că te iubesc!”

            Ea zâmbeşte şi îmi spune „Ştiu, ştiu...”, în timp ce Andrei face pe gelosul.

            Eu şi Diana nu avem secrete. Ei bine, de fapt asta nu e adevărat în totalitate. Eu am unul. În secret, îmi doresc să devin cântăreaţă. Mi-e ruşine să îi zic, mi-e frică că va râde de mine, deşi ştiu că ea nu ar fi niciodată în stare să facă asta. Însă tot nu aş vrea să îi spun. Nu mă înţelegeţi greşit, am totală încredere în ea şi mă simt atât de prost că îi ascund asta! În definitiv, sunt sigură că Diana nu are niciun secret faţă de mine.

            Astă seară mergem în club. Noi nu ieşim în locuri aglomerate de obicei, suntem genul acela de fete liniştite. Şi prin liniştite în nicun caz nu vreau să spun plictisitoare. Oh, nicidecum! Eu şi Diana ne distrăm excelent ieşind la un film, sau stând de vorbă şi râzând una de alta, sau, mai rar, din fericire pentru mine, din păcate pentru ea, mergând la shopping. Diana mereu are bani de shopping. O suspectez că încă primeşte bani de la ai ei, căci în definitiv lucrăm la aceeaşi companie, pe acelaşi departament – marketing – şi aceeaşi poziţie – entry level –, deci avem acelaşi salariu.

         Mi-am terminat liniștită povestea, împăcată cu gândul că prietena mea a sorbit fiecare cuvânt pe care l-am spus. Binenţeles că, aşa cum fac mereu, am înflorit un pic povestea, să fie mai interesantă. Însă ca de fiecare dată, Diana a ştiut să aleagă adevărul de... exagerare.
       Apoi, parcă programat fiind, a sunat Andrei exact la ţanc cât să nu ne întrerupă discuţia şi să ne spună că ne aşteaptă în faţa cinematografului. Normal că întârziasem, binenţeles că era vina mea, evident că am dat vina pe Diana.

Diana şi Andrei

.....

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

49 de zile

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Suflete... imperecheate (Soul... Made)

Fragment - cap. I

“Dianaaaaaaa, de cand nu ai mai sters lentila telescopului?”, ma intreba Tanya cu repros.
“Nu-mi amintesc.”
Nu mai privisem demult prin telescop. Mi se parea inutil sa observ viata pe alte planete, cand eu nu voi ajunge niciodata acolo. Chiar daca tehnologia avansa, nici pana in ziua de azi nu gasisera un antidot la otravurile aflate in toxosfera.
Planeta mea preferata era Pamantul. Mereu ma fascinase legenda lui Shery si Honki. Nu neaparat pentru originalitatea povestii, caci in fond si la urma urmei, cine nu are suflet pereche pe Sfera? Ceea ce imi atragea atentia era faptul ca ei erau diferiti. Intr-o lume unde oamenii se iubeau la intamplare, ei erau singurii care erau predestinati.*

*Nota autor: Desi numele personajelor sunt prezente si in romanul de pe blog, ele nu sunt aceleasi.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

De la omida la fluture*

Am intrat in familia Clarei pentru bani si pozitie sociala. Prietena mea de la acea vreme, Lola, nu a fost de acord, desi stia ca nu era dragoste ceea ce simteam pentru Clara. Vroiam putere! As fi dat orice ca sa pot sa ma razbun pe cei care ma desconsiderasera de-a lungul vietii mele pentru ca eram sarac.

Parinti nu aveam, ma abandonasera la nastere in fata casei unei familii bogate care nu avea copii, crezand ca acestia ma vor creste ca pe fiul lor. Uitasera insa sa afle motivul pentru care nu aveau oamenii aceia copii: pentru ca nu isi doreau. Cand m-au gasit la usa, s-au uitat de doua ori la mine, apoi m-au inmanat menajerei, spunandu-i sa ma duca la politie si sa anunte ca s-a gasit un copil abandonat. Menajera, femeie foarte saraca, insa cu suflet bun, m-a luat acasa si m-a crescut ca pe copilul ei, luandu-si de la gura ca sa-mi dea mie.

Intr-o zi, cand am venit de la scoala, am gasit-o pe mama cu o fetita de vreo 3 anisori, murdara si foarte slaba. La inceput am urat-o pentru ca trebuia sa impart putina mancare pe care o aveam cu ea. Ma razbunam pe ea in fiecare zi pentru saracia pe care trebuia sa o induram si pentru multe alte frustrari personale. Ea insa, desi o faceam sa planga mereu, nu ma ura. Imi zambea in fiecare zi cand ma vedea venind de la scoala. Atunci cand mama ma certa pentru ca o necajeam, ea ii zicea:

„Mami, Boi-dan e prietenul meu!”

Cand ma vedea plangand, pentru ca din nou nu vrusese niciun copil sa se joace cu mine, ma mangaia pe par si uneori plangea cu mine. Dupa un timp, am acceptat-o si a devenit singura mea prietena.

Pana la varsta de 4 ani, din neglijenta mea si a mamei, ea nu a avut nume. Intr-o zi, am venit de la scoala si am vrut sa o strig, insa nu stiam cum. Pentru ca tocmai avusesem o lectie la engleza cu un personaj pe nume Lola, am hotarat sa ii pun acelasi nume: Lola. Suna bine. Am luat-o deoparte si i-am zis:

„De azi inainte, numele tau va fi Lola!”

Ea a repetat dupa mine, „Lo-la!”, apoi a inceput sa alerge prin casa fericita, strigandu-si noul nume.

Intr-o zi, cand aveam 12 ani, eu si Lola ne-am certat. Fiind foarte sincera, le spusese tuturor la scoala ca noi doi nu aveam familie, ca eram singuri pe lume. M-am suparat cumplit si i-am dat o palma. Poate ca nu m-as fi suparat asa de tare daca eu nu as fi mintit pana atunci, sustinand sus si tare ca eu sunt dintr-o familie foarte bogata, insa tata nu ma lasa sa iau bani multi la mine, sau sa arat ca sunt bogat de frica sa nu ma rapeasca cineva. Pe vremea aceea Lola avea doar 7 ani. Pe cand eram cu mama la magazin, sa cumparam paine, Lola a disparut de acasa. Am cautat-o peste tot, insa nu am mai gasit-o niciodata. Parca o inghitise pamantul. Dupa cativa ani in care am cautat-o, mi-am dat seama ca si daca as fi intalnit-o pe strada nu as mai fi recunoscut-o. M-am resemnat la gandul ca nu o voi mai vedea, insa in inima mea sstiam ca daca as fi avut bani sau putere as fi putut sa o gasesc. Asa ca scopul meu in viata a devinit sa fiu bogat si puternic. Am muncit mult, astfel incat la varsta de 25 de ani aveam o masina buna, apartamentul meu si un salariu satisfacator. Insa nu era suficient pentru mine. Intr-o zi, pe cand ma distram cu prietenii in club, am vazut o fata frumoasa, inalta, cu un corp apetisant si haine care iti aratau suficienta de multa piele cat sa te atraga, insa in acelasi timp sa te faca sa vrei sa vezi mai mult. Am cumparat ceva de bautm si m-am dus sa i-o ofer. Cand am intrebat-o cum o cheama, mi-a spus fara retineri:

„Lola.”

Atunci am inceput sa ma comport ca un frate mai mare. Am invitat-o la o plimbare cu masina si i-am oferit niste haine de-ale mele ca sa se acopere. Am aflat ca era animatoare acolo in club, dar ca pentru clientii care arata asa bine ca mine ofera si altfel de servicii. A inceput sa ma sarute senzual, peste tot, apoi a vrut sa isi dea bluza jos. Am oprit-o nervos, certand-o si spunandu-i ca nu ar trebui sa faca asta. Ea a confundat reactia mea, a crezut ca o plac cu adevarat si ca sunt un tip cuminte, integru. Eu am vrut sa o am mai des langa mine pentru ca imi amintea de Lola, asa ca am invitat-o in oras a doua zi, la o intalnire. Mi-a spus ca nu are familie si ca nu isi aminteste de ei. Eram amandoi singuri pe lume.

Dupa un timp, Lola s-a saturat de relatia noastra platonica si mi-a spus ca ma paraseste daca nu trecem la urmatoarea faza, asa ca am sarutat-o si mi-a placut. Ma simteam patetic, murdar. Eu o vedeam pe Lola ca pe sora mea. Cum putea sa imi placa sa ma sarut cu ea?! Am inceput sa caut tot felul de scuze ca sa fiu cat mai aproape de ea, cat mai intim. Vroiam mai mult. Eram rupt in doua, tras intr-o parte de dorinta si in sens opus de datorie. Dupa ce am facut sex cu ea, mi-am dat seama ca mai jos de atat nu aveam cum sa decad. Cazusem in fundul gropii. Eram mizerabil. Nu mai aveam constiinta, asa ca nu mai incercam sa ma amagesc, cu ganduri care sa imi scuze faptele. De acum, orice as fi facut, ramaneam in mocirla. Asa ca am inceput sa ma degradez din ce in ce mai mult. Am ajuns sa fur de la companie, sa insel clientii, sa mint si multe altele. Nimic nu mi se mai parea grav. Nici macar mama mea, care dupa o viata in care lucrase in casele altora, in timp ce la ea acasa crestea copiii altor persoane ajunsese sa locuiasca intr-un azil de batrani nu ma vedea prea des la fata.

Relatia mea cu Lola continua, desi nu o iubeam. In orice caz, nu ca pe o femeie.

In acest context am cunoscut-o pe Clara, o fata vesela, cu inclinatii artistice. Ii placea sa citeasca si sa viziteze galerii de arta. Majoritatea timpului si-l petrecea in biblioteca, citind romane sau uitandu-se pe albume de arta. Nu stia ea ce e dragostea, iar asta era un avantaj pentru mine. Avea parul tuns scurt, baieteste, purta ochelari si in general haine vintage, cu cateva numere mai mari. Nu mi-as fi dat seama ca e bogata daca nu as fi vazut-o ccoborand dintr-o masina scumpa, cu sofer. Mi s-a parut o prada usoara. Tot ce aveam de facut era sa apar in biblioteca, aratandu-ma interesat de albumele de arta si de romanele de dragoste pe care le citea ea.

*Titlul nu e fixat inca.

Va invit sa va dati cu parerea, sa imi lasati un comentariu unde sa imi spuneti care va place mai mult. :D