"Get out! Now!" spuse Aida, autoritar. Sau cel putin, ar fi vrut sa sune autoritar. Cu accentul Aidei, ordinul suna mai degraba amuzant decat amenintator. Fetele erau intr-un fel puse in incurcatura. Nu stiau daca sa rada sau sa se supere.
Intr-un final, si-au dat seama ca era cazul sa ne lase putin singure, asa ca au iesit din camera, cu scuza ca se duc sa cumpere suc.
"Cine sunt pitipoancele?" intreba Aida, calma, dar usor deranjata de "invadatori".
"Noile noastre colege de camera. Si nu sunt pitipoance, sunt chiar OK. Poate daca le-ai cunoaste mai bine..." i-am spus Aidei privind-o cum se stramba.
"In fine, nu asta e important acum. Ce-ai de gand sa faci cu Junk?" imi spuse prietena mea ingrijorata.
"Nu cunosc niciun Junk."
"Come on, inteleg ca esti ranita, dar nu ma lua pe mine cu faze de genul: nu-mi pasa, care Junk sau treaba lui. Sunt prietena ta cea mai buna, asa ca..."
"Ai venit singura?" am spus, intrerupand-o din cicaleala.
"Nu, au venit si fetele."
"Aha..." am spus eu, usor dezamagita.
"El nu a venit." mi-a spus Aida, parca citindu-mi gandurile. "A mai ramas putin sa se duca sa isi vada pa..."
"Nu ma intereseaza." am spus rece.
Tacerea dintre noi doua era prea apasatoare, asa ca m-am decis sa o rup. In definitiv, nu eram suparata pe Aida. Ce vina avea ea ca eu sufeream?
"Nu il suni pe George? Cred ca ti-a fost tare dor de el..."
"Bine ca mi-ai amintit, ma asteapta jos. A venit sa ma ia de la aeroport. Dar poate nu ar trebui sa plec..."
"Sunt OK. Du-te si distreaza-te!"
Aida ezita, insa pana la urma, pentru ca eu nu eram singura, a decis sa plece.
"Sa le spui piti... fetelor sa nu se atinga de patul meu! Sa le ia pe cele de sus, daca vor." mi-a spus Aida, in timp ce eu ma uitam urat la ea.
"Stai linistita, o sa le spun."
Pe cand Aida iesea pe usa, am spus:
"Aida..."
"Da?" a raspuns ea, pregatita sa se intoarca daca am nevoie de ea.
"O sa iti placa de fete."
"Hm... Da, sigur!"
Andra si Diana.
Cele doua fete peste care dadusem pe coridor se aflau acum in camera mea, desfacandu-si bagajele. Se numeau Andra si Diana si urmau sa fie colegele mele de an. Desi nu imi convenea sa am colege noi de camera (in fond, mie si Aidei ne placea sa stam singure), eram in minoritate, asa ca aveam de gand sa tac malc pana venea Aida. Da, era un plan bun. Ea sigur stia cum sa le ia pe fetele astea.
Am inceput sa mananc, nu cum mananc eu de obicei, ci frumos, asa cum ma invatase mama ca se face in fata musafirilor. Crontaneam lent cate un cartof prajit, gandindu-ma la durerea mea. Fetele se uitau ciudat la mine in timp ce isi aranjau hainele in dulapuri, de parca ar fi asteptat sa le servesc din cartofii mei, nu neaparat pentru ca le era pofta, ci pentru ca asa era politicos. Detestam genul asta de oameni, care pun pret pe aparente. Eu m-am facut ca ma uit pe geam, ca sa nu le vad cum se uita una la alta si isi dau ochii peste cap. Am vazut ciresul din curtea caminului si mi-am amintit de Junk. Primul lui cadou pentru mine fusese o ramura inflorita de cires. Spunea ca mi se potriveste, pentru ca ii port numele. Ciresului, la el ma refer. Of, nu vroiam sa ma gandesc la Junk. De fapt, nu sunt sigura ca ciresul era de vina. Probabil si daca as fi vazut un porumbel mi-as fi amintit de data cand imi stersese Junk parul razand, pentru ca un porumbel facuse caca in capul meu.
Am incercat sa imi maschez o lacrima, prefacandu-ma ca sunt somnoroasa si casc. Insa in momentul cand lacrimile au inceput sa mi se rostogoleasca una dupa alta pe obraji, mi-am dat seama ca nu mai aveam unde sa ma ascund, asa ca le-am lasat sa curga in voie. Ma asteptam ca noile mele colege de camera sa se uite ciudat la mine si sa isi vada de treaba mai departe, insa nu a fost asa. Le judecasem gresit. Andra, pentru ca era mai blanda si mai prietenoasa, a venit imediat si m-a luat de dupa umeri, consolandu-ma. Cand i-am povestit ce s-a intamplat, m-a privit cu lacrimi in ochi si m-a strans in brate. Era pentru prima data cand cineva plangea pentru mine.
Diana, avand un alt fel de personalitate, fiind ceva mai rece si mai putin "pupacioasa", nu stia cum sa reactioneze, asa ca m-a intrebat daca vreau un ceai si a inceput sa imi pregateasca imediat unul, fara sa astepte raspunsul meu. Mi-a pregatit un ceai din fructe proaspete, facut de ea, nu cumparat. A fost cel mai delicios ceai pe care l-am gustat vreodata. Se vedea ca pusese suflet. Acum ma simteam inteleasa si protejata.
Imi placeau noile colege de camera, chiar daca prima impresie pe care mi-o facusera nu fusese dintre cele mai bune. Se parea ca desi pierdusem un iubit, castigasem in schimb doua prietene noi. Dupa ce m-am oprit din plans, ne-am hotarat sa jucam un joc ca sa ne cunoastem mai bine. Ne-am jucat Monopoly. In timp ce ne jucam, am aflat ca si Andra se afla intr-un moment mai dificil: se despartise de prietenul ei pentru ca nu credea ca o relatie la distanta ar fi durat, acum ca se mutase, insa acum ii parea rau. Poate de-asta ne si intelegeam una pe cealalta, pentru ca treceam prin aceeasi situatie... sort of.
"Ma duc pana la baie..." le-am spus, in timp ce ma ridicam de pe podea.
"OK, pana te intorci tu noi reasezam cartile."
"Sa nu imi furati din bani!" le-am spus amenintator, in timp ce intram pe usa.
In timp ce ma spalam pe maini, am auzit o voce care le spunea dur celor doua fete:
"Afara!"
Am inceput sa mananc, nu cum mananc eu de obicei, ci frumos, asa cum ma invatase mama ca se face in fata musafirilor. Crontaneam lent cate un cartof prajit, gandindu-ma la durerea mea. Fetele se uitau ciudat la mine in timp ce isi aranjau hainele in dulapuri, de parca ar fi asteptat sa le servesc din cartofii mei, nu neaparat pentru ca le era pofta, ci pentru ca asa era politicos. Detestam genul asta de oameni, care pun pret pe aparente. Eu m-am facut ca ma uit pe geam, ca sa nu le vad cum se uita una la alta si isi dau ochii peste cap. Am vazut ciresul din curtea caminului si mi-am amintit de Junk. Primul lui cadou pentru mine fusese o ramura inflorita de cires. Spunea ca mi se potriveste, pentru ca ii port numele. Ciresului, la el ma refer. Of, nu vroiam sa ma gandesc la Junk. De fapt, nu sunt sigura ca ciresul era de vina. Probabil si daca as fi vazut un porumbel mi-as fi amintit de data cand imi stersese Junk parul razand, pentru ca un porumbel facuse caca in capul meu.
Am incercat sa imi maschez o lacrima, prefacandu-ma ca sunt somnoroasa si casc. Insa in momentul cand lacrimile au inceput sa mi se rostogoleasca una dupa alta pe obraji, mi-am dat seama ca nu mai aveam unde sa ma ascund, asa ca le-am lasat sa curga in voie. Ma asteptam ca noile mele colege de camera sa se uite ciudat la mine si sa isi vada de treaba mai departe, insa nu a fost asa. Le judecasem gresit. Andra, pentru ca era mai blanda si mai prietenoasa, a venit imediat si m-a luat de dupa umeri, consolandu-ma. Cand i-am povestit ce s-a intamplat, m-a privit cu lacrimi in ochi si m-a strans in brate. Era pentru prima data cand cineva plangea pentru mine.
Diana, avand un alt fel de personalitate, fiind ceva mai rece si mai putin "pupacioasa", nu stia cum sa reactioneze, asa ca m-a intrebat daca vreau un ceai si a inceput sa imi pregateasca imediat unul, fara sa astepte raspunsul meu. Mi-a pregatit un ceai din fructe proaspete, facut de ea, nu cumparat. A fost cel mai delicios ceai pe care l-am gustat vreodata. Se vedea ca pusese suflet. Acum ma simteam inteleasa si protejata.
Imi placeau noile colege de camera, chiar daca prima impresie pe care mi-o facusera nu fusese dintre cele mai bune. Se parea ca desi pierdusem un iubit, castigasem in schimb doua prietene noi. Dupa ce m-am oprit din plans, ne-am hotarat sa jucam un joc ca sa ne cunoastem mai bine. Ne-am jucat Monopoly. In timp ce ne jucam, am aflat ca si Andra se afla intr-un moment mai dificil: se despartise de prietenul ei pentru ca nu credea ca o relatie la distanta ar fi durat, acum ca se mutase, insa acum ii parea rau. Poate de-asta ne si intelegeam una pe cealalta, pentru ca treceam prin aceeasi situatie... sort of.
"Ma duc pana la baie..." le-am spus, in timp ce ma ridicam de pe podea.
"OK, pana te intorci tu noi reasezam cartile."
"Sa nu imi furati din bani!" le-am spus amenintator, in timp ce intram pe usa.
In timp ce ma spalam pe maini, am auzit o voce care le spunea dur celor doua fete:
"Afara!"
Home, sweet home!
M-am uitat mai atent la geanta de mana a colegului de scaun, si m-am linistit. Nu era Ady. Il chema Andrew Stewart, de aici si confuzia mea. Si de fapt, nici nu semana asa de bine cu Ady. Daca Tanya ar fi fost cu mine acum, poate mi-ar fi spus ca Ady reprezinta pentru mine imaginea abandonului si ca asta e motivul pentru care il vad in fiecare pasager. Dar nu ar trebui sa il vad pe Junk, acum? "Abandonul initial a fost mai traumatic pentru copila din tine", ar continua prietena mea cea mai buna, etalandu-si talentele de fosta filosoafa, actuala psiholoaga.
Cand am ajuns la destinatie era trecut de pranz si imi era foame. Frigiderul acasa era gol, la fel ca apartamentul, la fel ca mine, la fel ca stomacul meu... Ce poeta sunt! M-am hotarat sa iau masa in oras. Singura. Uram sa mananc singura, si mai ales in oras. Dar cum toate prietenele mele erau la jumatate de lume distanta, nu aveam incotro.
La mec era coada si toate mesele erau ocupate. Mai bine, si asa nu aveam chef sa se zgaiasca toti la mine ca la felu' 25 (de ce numai 16? ce, 16 e mai rotund?!).
Pe drumul spre casa am intalnit un motanel vagabond. Si era atat de dulce! Era complet gri si foarte mic, nu ii dadusera inca ochii. Ce trist trebuie sa fie sa fii singur pe lume! Era orfan, saracutul! M-am hotarat sa o sun pe mama. Nu o mai facusem demult. Dar in timp ce efectuam apelul, mi-am dat seama ca Nermy nu era cu mine, iar mama s-ar fi crizat sa afle ca plecasem fara ea.
La intrarea in camin, la avizier erau afisate listele cu studentii care se treansferasera de la alte facultati. Erau si vreo cativa straini cu nume ciudate. Trebuie sa fie greu sa te desparti de colegii tai si sa te muti in alta parte... Fara sa cunosti pe nimeni, fara parintii tai... Am incercat sa imi spun ca sunt si persoane mai dezavantajate ca mine, poate care au mai multe motive sa fie triste. Mda, nu a mers. Tot eu sufeream mai tare.
M-am indreptat spre camera mea de camin, adancita in gandurile mele si fara sa le observ pe cele doua fete de pe coridor care cautau o camera, asa ca am intrat in ele, daramandu-le cu tot cu bagaje.
"Imi cer scuze, nu v-am vazut." Fetele au dat doar din cap si si-au continuat drumul. M-am enervat. Puteau totusi sa raspunda, chiar daca ma injurau, nu sa plece pur si simplu si sa ma ignore. Poate eram eu prea sensibila, insa din perspectiva mea ele gresisera.
Ajunsa acasa (desi locuiam la camin, era placut sa ii spun "acasa"), am lasat bagajele pe masa si am intrat in baie, sa fac un dus. Dupa nici 10 minute, aud cateva batai in usa. Imi iau repede halatul de baie pe mine si deschid.
Ei bine, se parea ca azi nu aveam sa mananc singura. Desi, in momentul de fata, as fi preferat sa o fac.
Cand am ajuns la destinatie era trecut de pranz si imi era foame. Frigiderul acasa era gol, la fel ca apartamentul, la fel ca mine, la fel ca stomacul meu... Ce poeta sunt! M-am hotarat sa iau masa in oras. Singura. Uram sa mananc singura, si mai ales in oras. Dar cum toate prietenele mele erau la jumatate de lume distanta, nu aveam incotro.
La mec era coada si toate mesele erau ocupate. Mai bine, si asa nu aveam chef sa se zgaiasca toti la mine ca la felu' 25 (de ce numai 16? ce, 16 e mai rotund?!).
Pe drumul spre casa am intalnit un motanel vagabond. Si era atat de dulce! Era complet gri si foarte mic, nu ii dadusera inca ochii. Ce trist trebuie sa fie sa fii singur pe lume! Era orfan, saracutul! M-am hotarat sa o sun pe mama. Nu o mai facusem demult. Dar in timp ce efectuam apelul, mi-am dat seama ca Nermy nu era cu mine, iar mama s-ar fi crizat sa afle ca plecasem fara ea.
La intrarea in camin, la avizier erau afisate listele cu studentii care se treansferasera de la alte facultati. Erau si vreo cativa straini cu nume ciudate. Trebuie sa fie greu sa te desparti de colegii tai si sa te muti in alta parte... Fara sa cunosti pe nimeni, fara parintii tai... Am incercat sa imi spun ca sunt si persoane mai dezavantajate ca mine, poate care au mai multe motive sa fie triste. Mda, nu a mers. Tot eu sufeream mai tare.
M-am indreptat spre camera mea de camin, adancita in gandurile mele si fara sa le observ pe cele doua fete de pe coridor care cautau o camera, asa ca am intrat in ele, daramandu-le cu tot cu bagaje.
"Imi cer scuze, nu v-am vazut." Fetele au dat doar din cap si si-au continuat drumul. M-am enervat. Puteau totusi sa raspunda, chiar daca ma injurau, nu sa plece pur si simplu si sa ma ignore. Poate eram eu prea sensibila, insa din perspectiva mea ele gresisera.
Ajunsa acasa (desi locuiam la camin, era placut sa ii spun "acasa"), am lasat bagajele pe masa si am intrat in baie, sa fac un dus. Dupa nici 10 minute, aud cateva batai in usa. Imi iau repede halatul de baie pe mine si deschid.
Ei bine, se parea ca azi nu aveam sa mananc singura. Desi, in momentul de fata, as fi preferat sa o fac.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)